Aug 25 2008
De ce nu-mi mai doresc ce am cucerit?
O alta framantare a mintii mele filosofice. Am un scop, o dorinta, un vis. Ma concentrez asupra lor si incerc sa le “traiesc”, sa le privesc ca pe niste “elemente” existente in viata mea…ma obisnuiesc cu ele, cu ideea de a le avea, de a le trai. De obicei, dupa un timp -mai lung sau mai scurt- le obtin, le am, le traiesc cu adevarat, ma bucur de ele in toate formele si in toate momentele posibile. Le folosesc pentru bucuria mea, pentru existenta mea, pentru placerea mea, pentru curajul meu, pentru increderea mea, pentru….totul…al meu. Ar trebui sa fiu..multumita, nu? Si totusi…cand ajung sa traiesc ceea ce mi-am dorit si pentru care am luptat mult sa am, cand simt si stiu ca am cucerit, cand traiesc ce am cucerit…ma plictisesc. Uit cat am luptat si la cate am renuntat…pentru a avea acel “ceva”. Incep sa cred ca nu-mi serveste si nici nu il mai vreau. De fapt, de ce il am? Nu mi-am dorit!
Oare asa se intampla cu toti oamenii? Sau e doar o pasa mai proasta prin care trec? Oricum e ciudat, mai mult ciudat, decat filosofic.
Salutare Oana!
Tin sa te felicit pentru aparitia ta in blogosfera. Ti-am citit postarile si vad ca ai ramas la fel de proaspata si de energica asa cum te stiam eu. M-a surprins putin “framantarea ” ta. Ce pot sa zic e ca am impresia ca toti oamenii trec prin asta. Pai daca nu ar fi asa, atunci cum am mai evolua? Ok, inteleg sa iti doresti ceva, sa consumi sentimetul ca l-ai dobandit, dupa care sa-ti fixezi o alta tinta. Asta te pune pe tine in situatia de a acumula noi si noi experiente. Asa iti demonstrezi tie ca poti mai mult.
A, si inca ceva, goana dupa noi cuceriri (si nu ma refer aici in niciun caz la cele amoroase) iti mentin spiritul tanar. Asa ca, da-i bataie si nu te mai framanta atat!